Să spun un fel de la revedere
ori
nu
ce spui, țăranule,
pe câmpie potârnichile au început să cânte încă de dimineață
o săgeată de soare s-a oprit pe crengi ca să zacă 
așa cum o fac boii în dreptul adăpătoarei ce dă pe afară.
m-aș întinde în ierburi cui o să-i pese că înfloresc acum florile câmpului
soarele bate sus ca un pendul imens și singuratic cine să se mai gândească
știi că te-ai născut urlând jos pe iarba plină de sânge 
și vei ieși din viață tăcut ostenit ca dervișul
ca și cum n-ai fi avut apă
pentru gâtlejul tău
de om
pus la juguri la tot felul de cazne
ce rost să mai aibă cumpăna cana plină de apă din care te zvânți
așa cum se liniștesc 
și
animalele
mânate de sete și câini 
ca să nu se piardă de turmă
dar are tot rostul, pentru că oamenii ăștia buni sunt mai frumoși decât lebedele
o eternă îmbrățișare este vocea caldă a mamei 
mama este lebăda nașterilor
ori
pântecul care te-a purtat și născut. 
Nu știu prea bine de ce caii sălbatici par mai frumoși decât ceilalți
în vis îți țin fața eu sunt iubita ta cu gânduri de mure 
posibil, omul este o stea mereu liberă, mereu scânteietoare,
pe pământ,
suntem oamenii care aleargă liberi și nu se supun.
să nu spun așadar un la revedere, țăranule, ci să mă întind între ierburile acestea umede
omul este o cununie aleasă a gândurilor lăsată din Eden,
ce zici, țăranule, cum e holda, 
ori poate nu ți-au ajuns astăzi grânele ca să umpli cu ele capătul drumului, ori brazdele negre 
să mai încolțească nițel niște grâu în dedesubtul pământului...
am în mână niște talanți nu știu la ce trebuiesc
sunt de la mama din mână,
oasele ei moi sunt aurul care m-a născut în mileniul cel fără necazuri,
îți spun
în piept îi port glasul
nu-i risipi, nu-i risipi, nu-i risipi, strigă aurul gâtului, îți sunt vrednice urmele picioarelor care au rămas peste holde
pesemne dumnezeu are nevoie de ei nu o să îi risipesc
ci
o să fac din ei pâine moale și păsări.