Era o vreme când copilăria se mânca cu lingura de lemn din străchini smălțuite
și laptele prins avea gust de rai tremurând de nerăbdare
iar candela spunea Tatăl nostru împreună cu mătăniile noastre

fânul din pod te învelea în mireasmă de trecute veri țesând firele de aur ale prezentului
și felinarul te-îngâna dând pagină după pagină din carțile ce răsăreau la asfințit
cuminți ca niște sfinți, îngeri păzitori ai poeziei și-ai depărtărilor

pârâul își întindea brațele firave rugându-ne să-l ajutăm să se ridice
și punând piatră peste piatră ridicam zăgazuri astupînd trecerile cu lutul crud,
neștiitor în ale arsurilor. și-atunci, plini de curaj dădeam peștilor lecții de înot

fântânile vorbeau între ele trimițându-și vești subpământene
și apele aveau gust de poveste cu gheonoaie și feți frumoși ce urcau de pe tărâmul celălalt
ca să ne cearnă serile ostenite și căzute pe prag

unde esti copilărie...