surprinzi perfecțiunea iernii prin
talia suplă a unei clepsidre?
curg oasele albe măcinate de vreme
în partea cealaltă a lumii,
și roata asta mare de foc
pe care trosnesc toate păcatele
oamenilor
se învârte
în inversul acelor de ceasornic,

nu mi-e frică de viscolul morbid,
mi-e frică să nu pot ajunge acasă
să-mi îmbrățișez
pragul și copacul și câinele,
mereu parcă ajung prea târziu
la tot ce îmi este mai drag,

mă uit la pereții de zăpadă
ca la zidurile mânăstirii,
sunt o sumedenie de sfinți înșirați
cuminți, cu ochii goi,
nu-i văd pe mama și pe tata
printre ei,

cred că
se țin de mână undeva, pe brațele unei cruci
de Bobotează,

afară ninge cu atâta amărăciune,
încât aproape că aud oamenii scrâșnindu-și
sfârșitul
între dinți.