Am secerat atâtea lanuri,
și-arar câte-o pasăre
mai zbura, speriată, spre cer.
Am escaladat munți de singurătate,
și-n vârf câte-un vultur ne dădea de-nțeles
că mai e drum
până la singurătatea lui Dumnezeu.
Aici, toți drumeții au o liniște a lor:
își fac semnul crucii, se-aștern la drum
fără teama de rătăcire.
Cel pregătit pentru pribegie
nu pleacă până nu frânge în sine un dor
și-l împarte cu cei rămași stavilă pustiirii.
Adesea, vin din umbră necazurile
să ne-ntărească-n spinare crucea,
cu timpul să ni se pară
ca o aripă întoarsă-năuntru,
și-n rotire de vultur
tot lăuntrul să devină
liniștea păsării ce-a atins cerul
ori singurătatea munților
ostoită de ecoul pădurii.
Aici, izvoarele-n susur
amintesc de lacrima cerului;
copacii, de tristețea luminii.
Clasica revărsare a lunii în lac
mă îndeamnă despre timpuri să tac,
să nu spun de oraș că e satul în care
pribegesc cei pierduți de izvoare.