Ciorba pute-a mormânt. Uneori, un chip de madonă
plutește în zeama din blid.
Gardienii bombănesc, înjură, ordonă,
crește umbra Domnului ”Prim” proiectată pe zid.

Speriați de tăceri, trec sfioși condamnații,
ochii aleargă pe jos după mucuri fumate
și după-o o coajă uscată de libertate.
Pașii lor nu se aud, calcă prin spații.

Lin traversează nemărginirea,
schioapătă-ncet, urmăriți de gardianul sever
parcă de glezne trag amintirea,
sau, poate, eternitatea de fier...

la 5, mămăliga, la 6, ca-ntotdeauna,
închiderea. Lacătul. După zăbrele,
hoții sparg case de bani, sus, în stele,
pumnii toți asasinează luna...

Târziu, tâmpla unuia – numai jind, numai dor –
stă de vorbă cu Dumnezeu, sus, la gratii...
În visul osândiților e joi, și e vorbitor,
și vin cu țigări nevestele și-odraslele tatii...