stătea cu fața la perete
degetele ei încercau un contur al unei inimi descompuse
în piese de puzzle
era atât de aproape de perete
(pusă la zid de însăși viața)
încât se întreba dacă nu cumva acela îi va fi locul de veci
simțea aerul nerespirabil, iar frigul îi intrase în oase
precum un chiriaș în odaia cea de toate zilele
norii își făcuseră culcuș pe bucata ei de cer,
iar ploaia îi schingiuia trupul
pe unicul zid pe care îl știa urcau și coborau
la infinit
melci băloși
anticipând un sfârșit
înnămolit și rece
rece ca moartea