credeam că sunt o stâncă-n viața ta
dar stâncile sunt primele ce cad la datorie
căci vânturile, ploile, înghețul
mușcă încet, încet din carnea sa

credeam că sunt cuvânt în poezia vieții
dar poeziile se sting ca lumânarea în fereastră
mă strâng și din tot versul mai rămâne doar un punct
ce va fi șters odată cu-amintirea sa

cândva credeam că lumea este bună
dar lumea își vedea de-ale ei
căldura soarelui topește ceața toamnei
sunt ceața ce curând va dispărea