timpul rarefiază
cuibul de rândunele
îmi spusese o voce din adâncuri
venise aşa pe nepusă masă
cum cad toate trăsnetele –
aveam să aflu mai târziu

am fugit în centrul grădinii
acolo unde creÅŸtea invizibil
copacul cu genealogii

*
ne facem curaj intrăm
şi în ziua aceasta
ignorăm visăm trecem
sub semnul accidentalului
[marile legi nu şi-au spus deocamdată cuvântul!]
simulăm că ne pasă că recunoaştem
copacul pierdut în urmă cu o vară
şi partea de suflet rămasă lui

ca în lumile copilăriei iremediabile
ne alegem vocala preferată
ne punem o dorinţă
învârtim sonorul spre muzică
acoperim cu iarbă golurile

!dar ploaia cade

această surpare interioară!

rămaşi dincolo ne privim mâinile
neştiind de cine să asculte
mimicile desprinse căutându-ne
în lipsă

[ÅŸi am vrea
să scurtăm scenariul…]

ne atingem de lucruri
le preluăm scamele şi deschizăturile
ca pe nişte ochi ai groazei sortiţi
să capituleze în postura bătrânilor pașnici


*
în foişorul nostru scriem
despre timpul acesta traversându-ne
niciodată floarea n-a fost abstractă
nici pescăruşul altfel decât în carne şi oase
sângele alb ni s-a strecurat la propriu în vene
contaminându-ne deloc figurat cu moarte