Apoi timpul plecă dinspre portul în care-aşteptam.
Ninsoarea venea ca o mare-nspumată de dragoste.
Intram în valuri înalte, cu numele noastre pe creste;
Foşnetul vorbelor tale, acoperit, se ducea,
uitam blândele ierburi,
putrezirea lor moale,
păsările mereu însoţite
în aceeaşi rotire, cu lacrimi şi graniţi.
Plecam nefiresc, într-un trup uimitor de supus,
cu el adiam ca un nor de lumină pe ceruri,
dar tu te făceai un alt nor, trandafiriu, de răcoare, …
şi-ntr-o zăpadă comună îmbrăţişaţi recădeam, ca o pildă,
peste portul în care, cu rândul, – însingurate epave –,
cuvinte şi ierburi şi păsări aflau în ninsoare
intrarea în mare…


(din volumul „Fără chip” - 1980)