lucrurile rămân tăcute
într-o îndărătnicie ucigaşă
te ciupeşti de o mână îţi trosneşti un deget
instinctual cauţi dramul acela de mărunt
apt să-ţi asigure supravieţuirea luciditatea
fie şi numai până în momentul curajului
de-a privi realitatea în faţă

atunci

floarea ar ieÅŸi din sine
ar colora câmpurile cu verdeaţă
s-ar umple literele de ţipete în sfârşit
am elibera cele 1000 de perechi de aripi
încuiate în puşcăriile sufletului
înaintea oricărei tentative de viaţă
ne-am da jos conţinutul din plastic
am ghici exact ziua în care
nişte braţe poetice au scuturat
timpul de nimic

ca în copilărie
aÅŸ atinge contururile
apropiindu-mi obrazul
aş muşca până la durere estompată
…………….
aţi atinge contururile
aţi muşca până la durere estompată

mi-ar plăcea…
ne-ar plăcea cum se aşază rochia albastră
tristeţile cu miros de căpşuni în poemul către seară
şi-am ierta indolenţa copacului la invazii
toate asimetriile propriilor aberaţii
într-un fel sau altul am găsi minime utilităţi

ca o ultimă ispită
ni s-ar perora despre moarte

am avea gând bun
pentru fiecare dintre lucruri…
pentru fiecare dintre oameni

am înainta printr-o ninsoare paşnică
niciodată altfel decât Ai Casei

ne-am înălţa
am privi către cer
cum se naÅŸte