oamenii arătau
de parc-ar fi uitat

împăturiţi în aşteptări
trădând marea însingurare
trăgeau de porţi… trăgeau
priveau mai apoi lacul
golul extinzându-se-n ei

capetele creÅŸteau deposedate
un fel de prelungiri ale infirmităţii telurice
ferestrele purtau chipul pândit
de implacabila moarte

începuse un crivăţ
fără de ninsori trupurile noastre erau nămeţii
în care ni se împotmolea fantomatica viaţă

ne era foame!
riscam demineralizări
intrarea definitivă în neutralitate

şoseaua se decolora văzând cu ochii
specii necunoscute ambiguizau ansamblul

drumul se desfăşura în continuare
la fel de mecanic de insidios de inutil
această bandă electrică de alergat
crescută din înseşi tălpile noastre
ca dintr-o convingere
dintr-o neputinţă
din nepăsare?!

unde erau copacii?
unde podgoriile?
unde oraşul aprinzându-se-n noapte
de la sufletul viu?