Când gura tace, gândul tău respiră
un aer demn, eliberat de zgură,
și nu mai simți a timpului uzură,
chiar de-s plecați acei ce te iubiră.

Din răsărit îți faci un frate geamăn
și soră bună dintr-o înserare,
pe când în corn de lună-ncet răsare
luceafărul, rămas fără de seamăn.

Speranțe-s frânte, dorul pribegește,
c-așa i-e scris poetului să-ndure:
să scoată aur din grămezi impure,
făr’ de-a trăi vreodată mișelește.

E visul tău - și nu e nicio joacă -
izvorul să-l găsești în piatră seacă.