Poezia mea nu țipă, nu strigă după ajutor, nu e un nou-născut abandonat
Poezia mea e tot timpul cu mine în trup, la locul ei, nu o las prin oraș
Pe sub mese sau pe scările murdare de la Universitate, printre mucuri de țigări
Și sticle goale, poezia mea nu se târăște, nu se revoltă, nu orbește, nu iese
Pe străzi, nu vinde și mai ales nu se vinde, nici pe jos la Obor, nici la spectacole
Nici la metrou pe lângă alte cărți șchioape care așteaptă să fie ridicate
La mine în casă doar pescărușii țipă, da, cei din Piața Amzei vin uneori
De obicei când am pieptul înnorat, vin să se așeze pe farul care arată Pământ
Ei da, eu fata de poliester, sacul negru în care puteți arunca gunoiul, toată vina
Sunt jos în stradă, azi adun resturi umane, crâmpeie, fraze, gânduri, amintiri
Și cam tot ce nu v-a lăsat să dormiți azi noapte, puteți coborî cu vreascurile-n brațe
Sunt gata să le iau, să le trec prin piele, prin iriși, prin toată cutia toracică
Dacă va fi nevoie le voi lua acasă, le voi crește ca pe copiii proprii, negreșit
Într-o zi le voi înapoia, nu vă faceți griji la mine e totul alb, curat
Deși niciodată n-a nins pereții se desprind zi de zi, iar tencuiala, spoiala sau oricum
S-ar chema acest țesut conjunctiv, picură, picură pe hârtii prin tavanul
Dezmembrat al casei ce încerc să fiu. Și cu toate astea nu mint, nu cerșesc
Doar câteva fâșii, fitile, rupturi, cuvinte dosite, murdare, doar ele mă aprind