Navigând semeț pe creste-nspumate,
Bătrânul matroz suspină și plânge,
Trăit-a mereu cu speranța că poate,
Într-o zi chiar Căpitan va ajunge.

Trecut-au anii ca ploaia de vară,
Cu peria-n mână el puntea freca,
Cu fiece strop picura pe afară,
Paharul tristeții încet se umplea.

ÃŽn vis se vedea mai mereu cavaler,
Ce-n lupte aprige domnițe salva,
Dar sabia strânsă-n pumnu-i de fier,
Era peria roasă când se trezea.

Acum, că-și simte fatidicul sfârșit,
Apucă pixul, cu mâna tremurând,
Ar scrie o carte cu tot ce-a pătimit,
Dar îi iese doar un scrijelit nătâng.