Mi-e dor de tine uneori -
de tine cel închipuit,
imaginat, nedeslușit,
rămas nestins și neînceput...
Am construit pe umerii tăi neatinși,
aripi care m-au învățat
zborul întors spre înăuntru,
care mi-au revelat abisul,
mi-au înghițit înaltul,
m-au impulsionat
să caut ieșirea
din timp, din limite,
din goluri de amintire...
Ieșirea dintr-o lume,
în care ai fi putut fi,
în care aș fi putut fi
doar o biata bucată de lut,
de carne,
de cenușă,
de foc stins,
mult prea repede,
ca toate celelalte...
Am învățat să simt
fără cuprins
și fără încheiere,
să fiu liberă să te creez,
să te îmbrac într-o mie de sensuri,
și-o mie și una de nopți,
de povești doar de mine știute,
să te întâlnesc într-o mie de feluri,
dar mereu în levitație
deasupra firii,
deaspura mea,
deaspura ta.
Am construit pe umerii tăi neatinși,
o întreagă Odisee,
pe ale cărei trepte am urcat,
firesc și simplu,
fără să-mi dau seama
cum și când
au început să-mi crească aripi
și mie...
De pe umerii tăi neatinși,
pe umerii mei, necuprinsi -
Transfer de suflet
și de sens...
Dar cum altfel s-ar fi putut întâmpla
toată istoria asta,
Toată “Ea”,
decât în lipsa ta... ?