Era în vremea când copiii erau șefi prin instituții iar vârstnicii erau elevi în clasele primare sau se jucau leapșa în parcuri. Atunci m-am îndrăgostit de o bătrână. De fapt, nu era bătrână stricto - senso, fiindcă avea niște picioare și niște sâni de-ți tăiau răsuflarea. Numai că era mai înaltă decât mine. O urmăream deseori când se plimba cu o carte în mână prin parc, sau stătea pe o bancă de vorbă cu vreun bătrân, lăsând în mod neglijent să i se vadă genunchii și chiar câte o bucățică din picior, prin modul cum se așeza. Puteam fi luat ușor drept vreun obsedat, dacă eu n-aș fi fost copil și ea cvadragenară, sau aproape.
Eram vicepreședinte în cadrul Consiliului Concurenței.La câte concursuri nu participasem pentru a ajunge în această funcție! De trotinete, de alergări în sac, de mânat broasca... Șeful meu și al Consiliului era un băiat de vreo 13 ani, cu o figură de șobolan și o mustață prematură; avea o voce de parcă vorbea mereu printr-o pâlnie și nu avea niciodată vreo ezitare sau vreo inflexiune de nesiguranță.Chirițoiu, așa-l chema. Marțea erau adunări curente, ne strângeam toți membrii consiliului și directorii de structuri. Sala în care aveau loc aceste întruniri era una destul de mare, cu o masă ovală în centru și scaune pe margini. Pe un podium lateral se afla o măsuță pentru scrierea procesului verbal. La început era mereu gălăgie, toții copiii vorbeau tare sau se jucau (fripta sau bâza). Se făcea liniște când intra Simona, o fată blondă de 15 ani, cu picioare lungi și albe – albe și îmbrăcăminte gen tirolez, bluziță albă cu danteluțe la mâneci și la guler și fustă evazată, roșie. Se urca pe podium și se ducea la măsuța de acolo, cu un registru în mână.Se așeza ridicându-și fusta până la chiloți, ca și cum spațiul din fața mesei ar fi fost acoperit și nu s-ar fi văzut nimic, dar nu era acoperit, și când punea picior peste picior se auzea o răbufnire a respirației la unison. Pe timpul ședinței situația picioarelor splendide ale Simonei nu se schimba, (doar ea schimba un picior pe altul cu un fâșâit extrem de plăcut), astfel că fata care trebuia să țină procesul verbal ne ținea atenția încordată. Președintele o chema după ședință la el în cabinet și o ținea ore-ntregi. Nu se știe ce făceau. Directoarea de la resurse umane, cea de la Administrativ și asistenta de la cabinetul medical se uitau de fiecare dată prin gaura cheii, după ce o scoteau din anticameră pe secretara Angela, pe care o momeau cu ciocolate cu alune. Dar respectivele nu deslușeau nimic concludent, deși se consultau și-și ofereau una alteia orificiul de observație cu presupuneri și ipoteze fulminante.
-Eu cred că face flotări! zisese una dintre ele.
-Nu, spusese cealaltă după ce se uitase și ea prin gaura cheii. Este pe birou, și pe birou nu faci flotări.Acum e cu fața-n sus.
-Dar ea e cu fața-n jos! zisese cea de a treia observatoare, aruncând o ocheadă.
-Să intrăm peste ei! spuse directoarea de la resurse umane.
-Nu se poate! săriră celelalte două fete. Ne prinde secretara!
-E ocupată cu ciocolata. S-a dus la toaletă să halească liniștită.
Dar îndrăznețele se hotărâră să intre. Președintele era la biroul său scriind ceva. Blonda nu se vedea nicăieri. De undeva, din cameră, se auzea ceva ciudat, un fâșâit ritmic.
-Ce doriți? făcu președintele, încruntând din sprâncene.
-Nimic, bună ziua, doar așa... îngăimă asistenta medicală.
Chirițoiu se ridică în picioare continuând să țină pixul în mână, dar se așeză imediat în scaunul său, ca tras de o mână nevăzută.
-Doar așa...cum? zise el sever.
-Cred că am greșit, spuse directoarea de la resurse.Vă rugăm să ne scuzați.
Asistenta înainta tiptil și timid spre biroul președintelui. Un sfert de cap blond ieșea din când în când de sub acel birou. Președintele își mări ochii cu o expresie de frică. Cele trei fete ajunseră foarte aproape de masa conducătorului și văzură cum blonda îi făcea pantofii celui ce se afla în scaun; folosea o eșarfă neagră și din când în când mai și scuipa peste pielea încălțării. Se săltă de sub birou sprijinindu-se cu o mână de un picior de-al șefului și scutură cârpa în fața nou venitelor:
-Gata! Am lustruit bine!
-Ne scuzați! spuseră cele trei intruse în cor și se îngrămădiră să iasă din cabinet. Blonda ieși imediat după ele.
După orele de serviciu am dat fuga în cartierul meu s-o văd pe Adriana, bătrâna pe care pusesem ochii. Știam când sosește acasă, știam ce obiceiuri are. Stătea la două străzi de mine, într-un bloc la etajul unu. În fața ferestrelor ei se afla un stejar fastuos. Era greu să te urci în el, dar cu tehnică și inteligență se putea; îmi luam avânt și făceam un salt până la prima creangă, folosind drept trambulină o ieșitură bombată din trunchi; apoi mă pierdeam prin frunzișul dintre ramuri; îmi luasem un briceag să pot să mai tai din ramificațiile cu multe frunze. Adriana a intrat în cameră și și-a dat bluza jos dintr-o mișcare. A rămas într-un sutien alb, imaculat. Apoi a venit la fereastră și a privit fix spre mine. Nu știu dacă m-a văzut sau nu, dar eu mă simțeam ca dracu'. Ea a făcut un gest cu mâna dreaptă, care m-a umplut de rușine. Am coborât rapid din copac, sau poate am căzut. Am rămas buimac un timp pe trotuar, și niște trecători m-au întrebat dacă mi-e rău.„Nu”, am răspuns și m-am ridicat în picioare. M-am dus la interfon și-am sunat la ușa ei. Când a întrebat cine e, n-am zis nici pâs.Am mai sunat o dată și tot așa, n-am zis nimic. A treia oară ea a spus: „Intră!” și mi-a deschis. Apartamentul 7.
-A, tu erai! a zis și m-a împins într-un fotoliu. Stând în fața mea, cu picioarele ușor depărtate, având doar sutienul pe ea, și-a dat jos fusta, nemaipomenit de încet. Eram transpirat tot, din cap până-n picioare. Nu îndrăzneam să mă mișc, să nu provoc cine știe ce catastrofă. S-a auzit ușa de la intrare și în apartament a apărut un bărbat nu prea înalt, dar lat în spate și fălcos; avea o figură de sportiv, cu o bărbie ascuțită aruncată înainte. El a sărutat-o pe un obraz pe Adriana și a început să se învârtă prin cameră, fără rost. Apoi a început să vorbească:
-Ce faci? Cum ți-a mers azi? Dimineața a fost cam răcoare, dar acum s-a mai încălzit. Ce înfrunzit e copacul ăsta din fața ferestrei! Să nu sară niște omizi înăuntru! Ai ceva mâncărică bună pentru astăzi? A, da, avem ciorba de miel de ieri; o s-o încălzesc eu! Avem smântână, nu? Fiindcă dacă n-avem, dau eu o fugă imediat! A, da, avem, nu fug nicăieri! Avem pâinică? Nu? Fiindcă dacă n-avem, dau o fuguță chiar acum! Da, nu mai mă duc. N-avem, dar facem mămăligă; fac eu mintenaș. În fond, mielul cu mămăligă e mai bun. Ar trebui să fac un duș. Avem apă caldă? Fiindcă dacă nu avem, mă duc la Marcel. Știi cine e Marcel.
În tot acest timp cât soțul sporovăise fără pauză, Adriana rămăsese în fața mea, în chiloți și sutien, și făcea niște mișcări lente, niște întinderi. Dar eu, dezmeticindu-mă, m-am ridicat din fotoliu și-am tulit-o pe ușă afară. Mă bucuram că scăpasem ca prin urechile acului de o chelfăneală de la soț, care se făcuse că nu mă vede, dintr-o tactică perversă, desigur.
Una din plăcerile mele dintre cele mai mari era aceea de a mă duce după amiaza în parc să mă uit la lume. Rămăsesem până târziu într-o seară și a venit poliția de moravuri. Aceasta e o poliție pe care nu scrie că e de moravuri, dar asta e ea, cu asta se ocupă. Pe o bancă din prejma mea se aflau un bătrân și o bătrână.Încă mai era lumină. El îi ridicase rochia și o pipăia peste chiloți. Un băiat de vreo paisprezece ani, în uniformă, însoțit de două domnișoare de vreo zece ani, și ele în uniformă, se opri în fața cuplului de pe bancă.
-Buletinul, domnule! spuse băiețandrul.
Bărbatul, de vreo 35 de ani, luă mâna stângă din lenjeria femeii și o duse la buzunarul hainei, de unde scoase o carte de identitate. Băiatul polițist o dădu mai departe uneia din fete, care o preluă cu atenție.
-Păi văd că sunteți din Medgidia! spuse nubila.
-Da, și? făcu omul.
-Ce căutați aici, în capitală?
-Asta-i bună, zise bărbatul. Aici am domiciliul!
-Locuiți cu doamna? continuă fata interogatoriul.
-Nu.
-Cine-i doamna? interveni băiatul polițist.
-O persoană, zise sec bărbatul.
-Doamnă, vă rog să vă declinați identitatea! spuse sever polițistul.
-Ce să declin? întrebă femeia. Avea cam puțin peste treizeci de ani. A, am spus că erau bătrâni. Pentru mine așa erau.
-Să vă prezentați! insistă băiatul care avea o caschetă puțin cam mare.
-Fugi d-aici, mă băiete! Du-te la grădinița ta!
Atunci m-am ridicat de pe banca mea și am intervenit. Trebuie să spun că un anumit aspect din fizionomia mea avea darul să impună respect. Poate ochii cenușii, poate bărbia voluntară și gropița a la Kirk Douglas, cine știe...Am făcut câțiva pași hotărâți și am intervenit în sprijinul polițiștilor.
-Doamnă, vă văd femeie serioasă, vă rog să vă supuneți organelor legale!
Femeia rămase ca trăsnită; mă privi ca și cum ar fi văzut o stafie.Zise:
-Aoleu, tu nu ești... nu ești...
Am avut o străfulgerare; femeia îmi fusese profesoară de matematică. Avea un nas imens, borcănat și bubos, de care, probabil, scăpase prin operație. Acum, se prezenta o figură de star de cinema; blondă, cu niște obraji care râdeau mereu, cu un năsuc (nou) micuț și obraznic. A scos un act și l-a dat copiilor polițiști. Am făcut stânga împrejur și am plecat cu un aer demn, ca un profesor care pusese la punct un elev recalcitrant. M-am așezat iar pe bancă, privind plictisit în jur. Profesoara plecase împreună cu bărbatul cu care venise. Polițiștii au venit la mine și mi-au mulțumit pentru intervenție. Apoi mi-au propus să jucăm împreună lapte gros.
La Consiliul unde lucram se făceau și audieri. Oameni care încălcaseră legea. Sala în care se desfășurau astfel de evenimente era cam de mărimea a două sufragerii de apartament, și dispunea de o masă specială, circulară, cu spațiu în mijloc. Într-o dimineață, pe la ora zece, toată conducerea instituției a ocupat scaunele în jurul mesei rotunde, și au fost invitați să intre trei vârstnici de la o companie de telefonie. Oamenii s-au descălțat la ușă și președintele le-a spus să treacă în centrul cercului format de masa rotundă și continuă. Erau doi bărbați și o femeie, toți foarte eleganți. S-au uitat dezorientați, în stânga și în dreapta, iar băiatul de 13 ani din dreptul plăcuței pe care scria „Președinte”, le-a indicat să treacă pe sub masă, prin locul în care se afla el; drept pentru care s-a ridicat în picioare și le-a făcut loc. Invitații s-au cocârjat ca să poată străbate distanța pe dedesubt și s-au postat fix în centru, stând în picioare. Erau ca niște prizonieri acolo; dacă ar fi fost vreo alarmă de incendiu sau de cutremur, n-ar fi avut pe unde să fugă decât dacă ar fi sărit peste masa continuă.
-De ce ați folosit concurența neloială? întrebă Tatiana, care deținea funcția de vicepreședinte, la fel ca mine.
Bărbații din grupul de interogați, la costum, cravată, dați cu colonie scumpă, tăceau.Faptul că fuseseră obligați să se descalțe, le știrbea din prestanță.Femeia, o roșcată într-un deux-piece violet, cu un coc măiestrit executat din împletituri complicate ale părului, păstra tăcerea, de asemenea.Președintele se ridică în picioare, roșu din cale afară, și strigă:
-Răspundeți odată, ce mama dracului!
-Nu răspundem că nu știm ce să răspundem! spuse femeia cu coc.
-Uite care e situația; vă iertăm de amendă dacă executați o pedeapsă acum, chiar aici, spuse președintele.
-Cum pedeapsă? întrebă unul dintre bărbați, un tip cu părul grizonat.
-Cum aici? făcu și femeia din cerc.
-E foarte simplu, zise băiatul de 13 ani. Domnul cu părul alb se pune – mâinile la ceafă, coatele peste urechi – și ceilalți îi trag niște loasbe peste creier de să-i sară mațele, ținând apoi două degete încrucișate și spunând bâzzzz...
Oamenii primiră anunțul ca pe o condamnare la moarte.
-Vrem să plecăm! a spus femeia cu coc.
-De ce ? întrebă băiatul președinte.
-Nu suntem copii! spuse bărbatul cu părul grizonat.
Președintele urlă cu o forță pe care nu i-o bănuiam:
-Dar ce, copiii sunt proști? Afarăăăă! Imediat, afarăăă!
Chiar afară voiau. S-au îngrămădit printre picioarele noastre cu greu, frecându-se să-și facă loc să iasă din cerc. Apoi, toți trei, s-au ridicat din patru labe și-au zbughit-o spre ușă ca niște alergători care luaseră startul la o sută de metri plat.