aceste păsări cresc din mine
la început au numai ciocul ascuțit
mă devorează-ncet pe dinăuntru
fiecare izbitură-n carnea mea
le-adaugă o pană la aripă

împădurit de păsări albe sânt
acum, ai zice, vor zbura
și va rămîne-n urma
prelungii lor ninsori inverse
cu țipetele-asurzitoare
o insulă de calcar singuratecă

dar nu se pot de mine despărți
sînt unica lor hrană
și cît mai am un fir de sînge
le simt făcîndu-și cuibul pentru pui
născînd la umbra celui ce le-am fost
ciudată vegetație legănătoare

cînd nu mai sunt și ele se prefac în scrum
să mă renască din cenușă
astfel ne tot distrugem și ne naștem reciproc
atît de repede și plini de dragoste
încît și eu și ele și cenușa
părem o întreită împietrire-a lumii