Rafaela, îmbrăcată într-o rochie verde-albastru,
semeni cu un fluture încă neinventat, ești subțire și mânecile tale largi
acoperă fereastra pe care te sprijini, fereastra pe unde vin înăuntru
culorile verde și albastru pe care tu le amesteci, marea și chiparoșii,
și legenda unui antic secol mediteranean.

Rafaela, nu te întoarce spre dreapta ferestrei , fiindcă ochii tăi
nu seamănă unul cu celălalt,
obrazul tău stâng este piersică albă și umărul tău stâng e ca nisipul,
eu nu pot merge mai departe de ceea ce îmi dictează creionul,
căci altfel schița ta moare înainte să o aștern pe hârtie
și doar marginea împodobită cu vreji de viță-de-vie rămâne.

de fapt ești prea vie și mi-ești prea dragă.
dacă privești spre dreapta ești ca o zână străină
dintr-o poveste încă necitită pe care eu nu o pot colora,
pe malul mării, unde un copil deschide o carte fără litere și
parcă văd aievea cum poveștile cresc înăuntru, între palmele lui mici.

este ceva în mintea mea care mă oprește și nici nu te mai văd bine,
întoarce-te cu partea inimii spre mine, numai așa te recunosc.
când vei muri, peste mult timp,
va trăi doar fluturele captiv în poala rochiei tale
Rafaela, încă vom mai trăi un timp mediteranean,
iar ochii noștri, ca niște pești aurii, înoată pe spate nevăzuți de nimeni.