Nu mai rămâne nimic din zilele sfinte
când nopțile-s încercănate și reci
nimic din toamnele ce-mi plâng despletite
pe scena trăitului pe veci
mă urmăresc, obsesiv, câteva replici
crezând că toate s-au tot spus
la ce-i bună căderea din tine însuți,
ce rămâne după tine când pleci?
ce-i iubirea când n-ai fost iubită deajuns?
când viața te minte.../
când până și-n somn
simt spinii ce-mi sfășie carnea!
deși spectacolul se vrea pe sfârșite!
de aceea cu propriile brațe mă-nfășor
sfârșitul să mă smulgă cuminte...
dar mai ales, să nu-mi găsiți nici o vină
nici mie, nici toamnei,
nici zâmbetului meu printre flori
nu scap de o imagine ce-o port pe retină!
a scaunului de pe scenă...privind în gol...