Pe-aici,
nu se mai întâmplă nimic, Căpitane.
Noi ţinem rânduiala,
aşa cum Tu ai lăsat-o,
zilnic
lustruim armura şi spada,
mijlocul ne este încins,
dar, s-ar părea că aici,
nimeni nu are nevoie de noi,
nici de Tine ;
singurii care ne mai bagă în seamă
sunt nebunii, rataţii şi copiii.
Noi ştim
că Te vei întoarce,
Te aşteptăm
cu ochii pironiţi în zarea cenuşie,
dar, de când nu-Ţi mai auzim glasul,
auzul prăfuit,
în care ni s-au cuibărit păienjeni,
a început să ruginească…
Dă-ne un semn, Căpitane!


(din volumul „Și totuși, rodim” - 2007)