Cât de plină şi totuşi ce goală odaie!
Tăceri şi ecouri străbat prin pereţi
Când mai trece-o pereche grăbită prin ploaie
Prin oglindă mai trec încă două tristeţi

Între noi şi trecut e o punte de sticlă
Nişte umbre tăcute de mână se ţin
Când te caut strigând prin oraşul de ţiglă
Eu ţi-aş spune adio, dar încă rămân

Unde pot să mă duc? cad din mine ruine
Să mai stau sau să plec, nu mai ştiu cine sunt
Peste tine cad răni, peste mine cortine
Şi în urmă rămâne o brazdă de lut

Nu am drum înapoi, înainte n-am unde,
Să mă duc pe păduri, nu mai sunt nici copaci,
Peste noi s-a surpat o cărare din munte
Şi prin sânge îmi curge câmpia de maci