se spunea mereu că prințesa doarme,
fiindcă era liniște și aerul mirosea frumos,
a măr în floare și mugur de brad ud.

în casă s-au așternut paturi curate
și frigul a intrat în toate colțurile;
deocamdată nu se mai face focul
și prințesa probabil că nu va veni la cină,
va dormi într-o pătură strânsă în jurul corpului,
la jumătatea unui munte înzăpezit în vârf.

se spune că prințesa doame, dar eu nu cred.
fetițele au cules un coșuleț cu brândușe și ele cred că prinsessa,
căci noi așa îi spunem, se va întoarce.
dar cum ar putea să doarmă o prințesă primăvara,
când sunt atâtea de făcut?

la noi fetițele au rochii albe și bunicile rochii negre,
mai ales duminica în biserică sau la pimbare, în parc sau pe bulevard.
e ca și cum am fi cu toții clape de pian,
dar numai prinsessa știe să cânte.
am aflat nu de mult că locuim într-un muzeu de stampe
și ne gândim, cu mintea noastră de microcipuri performante –
cum să fim luați în seamă, dacă nimănui nu-i i-e milă
de ceva atât de mic și neglijabil… de niște oameni singuri
pe care nici prinsessa nu îi mai vizitează?

prințesa dormea și noi am lăsat muzica deoparte
ne-am jucat de-a pelicanul și peștii, de-a șoarecii și broaștele,
am încins o trântă de pomină de tremura casa cu noi.
ba chiar am zburat puțin, pe lângă becurile din tavan.
în jurul nostru era lumină multă și pluteau diverse creaturi,
ca niște meduze în ape limpezi
sau fantome delicate sau îngeri gingași
pe care i-am salutat și le-am dorit sănătate.

de fapt lumina ne orbea și ne îmbăta,
e tare greu să fii așa singur în lumină,
e greu să o întâmpini cu pieptul gol, ca pe-o mireasă,
fie că ești tânăr, fie că ești bătrân.
câteodată e mai bine ca prințesa să doarmă.