am rătăcit pe străzi am banalizat ziua
casa mea a fost noaptea mea
am mers atât de mult în compania străinilor
că m-am acoperit cu umbre
mi-am legitimat spațiul
l-am marcat cu cruci

lucrurile creșteau în interior
în timp ce păreau luminoase la exterior
iluzia era o rană deschisă inima un pieptar
pe măsură ce grâul creștea
în câmpurile întinse ale memoriei
am potrivit piatră peste piatră
în noaptea târzie a trupului

am învățat să mă odihnesc
cu ochii deschiși pe o bucată de vis
ca o pasăre fugară venea imaginea ta
să-mi poarte amintirile de mână