ce bătrână sunt, parcă aș locui în țara morților,
cândva tu ai fost nordul, sudul, estul și vestul meu,
săptămâna mea de lucru și pauza de duminică,
zorile mele, miezul nopții, cântecul meu.

dacă umezeala plânsului strălucește în ochii mei
e pentru că sunt mistuită de o sete înverșunată,
nu mai pot controla tristețea
ea crește ca o iarbă de leac.

dacă nu ai pe nimeni de așteptat,
dacă nimeni nu bate la ușa ta singuratică,
închizi ochii și dormi.
o dâră de creion dermatograf desenează
brazde adânci pe fața plânsă a ploii.