Nu știu încă ce dar ceva mi-a râcâit ființa cu un vis.
Eram pe un vapor. Refugiați ghemuiți erau împinși spre valuri
de bagajele diforme. Privirea mea, ca o balustradă rece de care
mă țineam să nu cad în tovărășia peștilor, privirea mea îmi spunea că visez. Era murmurul apei
pe care plutea murmurul punții. Deasupra trecea murmurul velelor.
Căpitanul, sau unul dintre căpitani,
îmi povestea despre comoara pe care voia să o găsească. Este o monedă în lumea asta/, spunea, /pe care
dacă o ridici spre soare devine transparentă, dacă o strângi în pumn se destramă în sânge ca o pulbere,
dacă o pui în buzunar se pierde în buzunare.
Apoi și-a așezat mâna peste umărul meu, un gest părintesc dar nu prea i-a ieșit.
Am văzut cum mâna i se întinde până în zare. Cu toate astea mergea înainte vorbindu-mi mie,
cel lăsat în urmă ca un copil.
Și nu mă puteam mișca sau îmi era greu să mă mișc de bagajele diforme care îmi înghionteau picioarele.
Mă gândeam să merg pe ele, să îl ajung din urmă.
Ești sigur că nu se va supăra dacă îl voi pune să repete? am întrebat pe cineva, pentru a împlini dragul de a întreba.
Dar cine sunt eu să merg pe valurile diforme de pânză, pe murmurul refugiaților de peste ape, pe sub aplauzele velelor? îmi spuneam în timp ce transcriam visul, sperând să îl deslușesc.