a fost odată un bărbat care a crezut că pot face tot ce n-a putut el
îmi zâmbea când îi arătam cum se joacă hora o viață prinsă duminica în ie
făcea pașii după mine închipuirea fericirii lui
restul zilelor s-au dus cu vioara în cutia de lemn închisă și prăfuită
trenurile noastre au luat-o în sens opus
n-a fost suficientă vreme să ne intersectăm geometric
rândunicile sale de clasa a doua erau încă desenate și nu mai prinseseră să zboare
chipul acelei femei cu ceas la mână și lumina făcută rever încă mai patrona peretele unei case

el trebuia să ajungă arhitect dacă nu-i reteza elanul propriul înaintaș
eu ar fi trebuit să ajung regină după iluzia acestui bărbat
pe care zău că-l învățam să râdă

dar n-a fost să fie sunt un poet care
face poezie din fiecare suspin