și-n această benignă isterie adolescentină uităm de lume!
ignorăm propriile migrene, golul din capul pieptului, seceta,
nesfârșitele generații de fluturi ce-și lovesc aripile în lăuntrul nostru
doar pentru ca noi să devenim anxioși, să ne căutăm inima,
să nu găsim decât această pasăre timorată ce se pitulează aritmic
așteptând din clipă-n clipă „momentul”: totul sau nimic!

uităm pentru că acum noi suntem Explozia!

incapabili (dar ce ne pasă?!) să ne detașăm, să ne vedem pe noi,
cei de dinaintea marii Fulminații

plouă!

ne smulgem veșmintele, unul celuilalt, ploaia amândurora
în această deposedare altfel care ne face mai bogați, mult mai puțin goi,
când rochia mea cu argint îmbracă trunchiul unui cireș: din același copac amândoi creștem


nu cunoaștem vina, nu știm de urât!

vie, apa împresoară setea pământului, tina lui aspră

noi suntem apa!
și țărâna suntem!
mici zei din Iubire izvodindu-se


lumina e amplă, oamenii așa de străvezii,
că vezi prin ei cristalul cuvintelor






(și, totuși, unul din ei va trăda. mai devreme sau mai târziu.)