e liniște și frig aici, în camera
unde stau și îmi ascult gândurile urlând
parcă de o foamete și o sete de ceva ce nimeni nu poate să cuprindă cu mintea
căci toți și nimeni percep un uragan
precum percep eu o simțire care cu cât e mai adâncă, cu atât e mai aproape și cu cât
e mai risipită, cu atât e mai densă și plină
ca o ceață care crește din pământ până înghite un întreg cartier și se întinde în splendoare și în groază și durere necurmată
ce se-aprinde, precum o scânteie
născută din coliziunea a două stânci
dar la final devine una cu aerul și cu miezul de cer până la următoarea simțire și următoarea furtună