Mă antrenez să nu am nicio rană.
Nu tot ce doare mă rănește.
Însă azi m-a nimerit un reproș într-una dintre inimile mele.
Celelalte au strâns-o în mijlocul lor până au dispărut și norii.
Mi-a rămas tentația de a pune o virgulă între stări, între adevăr și provocare.
Acum aștept să apară propriul reproș, singurul după care pot dormi liniștit, fiindcă e al meu, nu unul de care să mă stresez, să am grijă să nu-l stric din cauză că e lucru străin și va trebui să-l returnez așa cum l-am primit.