eu trag după mine o umbră
o ladă de zestre
plină cu gânduri
din lumea în care trăiam
înainte să vin pe pământ

nu pot zbura
fiindcă lada e grea
pot doar scoate din ea
gândul care devine cuvânt
și-atunci reușesc să fac
un mic pas înainte

și tot încerc… și tot încerc
să scot toate gândurile
pentru a fi ușor ca o pasăre
dar oricâte gânduri aș scoate
lada continuă să fie grea
și-atunci îmi vine să urlu:

nu era destul să fiu un Sisif
care-și împinge inima
pe dealul înălțării?
de ce mai trebuie să trag după mine
și lada de zestre plină cu gânduri?

iar pasărea
pe limba ei păsărească
îmi răspunde:

și eu aș vrea să fiu un înger
dar când ajung prea sus
îmi cad penele
îmi îngheață ochii
și nu mai pot să respir

tu poți, cel puțin, să scrii
cu penele mele
tu poți, cel puțin, să vezi
dincolo de nori