Şi te-am lăsat să pleci, în lumea ta boemă,
Eu am rămas aici, în vechiul meu oraş
Şi trec mereu dintr-o extremă-ntr-o extremă
Şi mă condamn să uit un cuplu pătimaş

Pereţii mi se par obtuzi şi mă-înconjoară,
Tavanul pare incredibil de înalt
Şi te invoc pentru a nu ştiu câta oară
Când Luna spintecă jumate din neant,

Eu te-am lăsat să pleci în lumea ta boemă,
Tu m-ai lăsat aici, în vechiul meu oraş,
O umbră care parcă-ntr-una se blesteamă
Şi bea, să uite-n veci sărutul ucigaş,

Nici nu mai ştiu dacă e toamnă sau e vară,
Dar văd în juru-mi oamenii tot mai cărunţi
Şi-aş vrea să pot lua un tren din vechea gară
Să pot să mor măcar din când în când prin munţi,

Aş vrea să fii o umbră care reînvie
De-aş şti că m-aş putea -ntâlni cu umbra ta
Dar nu ÅŸtiu cum, mereu odaia mi-e pustie
Şi parc-un ştreang m-aşteaptă cinic undeva,