Ostenit peste poate, târăști după tine

slăbiciunile care te leagă de pământ.

Ai revigora o iubire din trecut,

bunăoară, pe aceea dintre o roză

și albina din capul tău.

Ți-amintești cum zumzăia veselă

dând rotocoale bobocului

în așteptarea-nfloririi.

Toate planetele complotau pentru iubirea voastră,

vă căutau muzica perfectă,

bobocul creștea în bucuria astrelor,

albina își întindea zumzăitul pe lungimea de undă fidelă.

Venea un alt răsărit, parcă de la-nceputuri,

zumzăitul nu se mai oprea,

creștea ca o rană în inima timpului,

în cerul interior se amplifica un cântec de dragoste.

Soarele urca spre zenit,

roza își desfăcea petalele,

ca o rană în așteptarea leacului.

Zumzăind a bucurie,

albina din cap se detașa de tine,

pleca în zbor să-și împlinească destinul.

O iubire scurtă,

cum se știe că e la-nceputuri.

Zumzăitul se oprea,

tot universul tăcea,

doar clipa creștea și creștea

până albina pleca -

o altă iubire o aștepta,

cea din trecut se ofilea.