spre tine drumul este înghițit de munți
sufletul mi se face floare de colÈ›
covârșitor albastru așezat ca o căciulă de lână
brațul tău îmi atinge brațul șoc suficient
ca să mă îmbujorez
doar sunetul motorului mă face să simt real
ne strecurăm fericiți printre brazi
luminile călăresc umbrele
apoi se dau jos și se culcă pe o pajiște
oprim să le dăm binețe
în văgăună susură frenetic o apă
ne strângem atât de aproape încât
umbrele noastre împreunate par un om mai mare
o luăm la pas
cât să rupem un colț de timp doar pentru noi
să-l îmbucăm în tăcere
nu departe cerul
decupează o poartă peste care nori colorați
par niște baloane ornamentale
râdem
ecourile noastre râd și ele

de câtă vreme ne suntem