Când luminile lumii se sting,
Noi aprindem făclii prin cetate,
Din iubiri îngheţate de frig
Åži idei condamnate la moarte

Aş fi vrut să trăim ca-ntrecut,
Ca plebeii Cetăţii Eterne,
Dar cabale conspiră tăcut,
Să ne prindă-n comploturi moderne

Te mai am, te mai vreau, cum să nu?
Dar minunile lumii lumii sunt stinse
Åži le vezi uneori numai tu,
Prin oraşe cu ziduri învinse

Pe pământ suntem nişte străini,
Ne desparte stihia ce vine,
Când aprind împăraţi bizantini
Candelabrele lumii creÅŸtine

Te mai vreau, te mai pot, te mai sun,
Dar ne pasc uneltiri mondiale
Când aprindem lumini de Crăciun,
Şi luceferi pe bolţi ancenstrale

Care eu, care tu, care noi,
Ar veghea o iubire- n ruină?
Am rămas doi strigoi
Cu vocaţie nepalatină

Mă mai ierţi, mă înşeli, te mai iert,
Peste oameni se trage cortina,
Şi-aşteptăm într-un secol incert,
Un profet să ne-aducă lumina

Te iubesc, te doresc, cum să nu ?
Avem aripi aripi întrepătrunse
Şi-am rămas pe pământ eu şi tu
Să privim aurorele-apuse

Iar eu vin dintr-un secol răpus,
Când pe cer anul nou mai răsare
Åži-Å£i colind dinspre polul opus
Semănând prin zăpezi felinare

Am rămas pe pământ eu şi tu
Să salvăm o iubire-n derivă
ÃŽntre poate ÅŸi da este nu
Şi-un adio de expectativă

Iar lumea dacă nu ne mai vrea
Dacă secolul nu ne mai poate
Te invit să fugim draga mea
Incognito-n planeta lui Marte