am învățat să mă rog cu cei care nu dorm la amiază
să nu mai simt durerea devoratoare a unui gând
care prinde rădăcini în carnea mea
știu exact când sentimentele se transformă în insomnie
când singurătatea respiră acele cuvinte
care nu mai știu asculta bucuria
cu iarba ei simfonică

simt când nu mai rămâne nimic de-a lungul distanțelor
mor zilnic de o înțepătură curată de trădare
când sufletul scapă prin ușa rănilor adânci
despărțind aerul șovăielnic și aud cum ceasul
îmi marchează pielea ca un bici

te-am văzut sfidând culoarea duminicilor
printre trandafirii fierbinți ai vântului
nu știai că muzica pe care o auzeai
era pasul meu care fugea de tristețe