s-a întîmplat într-o după amiază în obișnuita crîșmă de băut
unde mereu erau aceiași oameni și zilele se repetau ca în iad
unde nu era nici o scăpare și cu toate că veneam din locuri diferite
mergeam cu toții în același loc, de parcă aveam întîlnire
mereu același sunet al clopotelor de sticlă care vestesc
afecțiuni hepatice sau pierderea demnității și odihna de pe urmă

cod 100, cod 100, spune unul care vede un tip care plătește cu hîrtie
în caragiale, și ăla își ia un pahar cu băutură transparentă ca ochii
că avea privirea ca o lagună prin care îi vedeai copilăria necăjită,
viața furtunoasă și tristețea fără margini, să nu zic și de singurătate
că singurătatea e calitatea care ne strînge la un loc în crîșmă
iar cînd ne împrăștiem o facem pe razele tulburi ale lunii, fiecare altundeva
acel undeva unde numai o inundație sănătoasă îți aduce apă la pat

așadar, individul acoperă cu laguna lui toată prezența de la mese
apoi vine și se așază la a mea, mă oglindesc pentru o clipă în laguna lui
și-mi dau seama că sunt nebărbierit, nemîncat și însetat
că n-am o poezie în viața mea și nici în buzunar, că am trăit
ca și cum aș fi murit la naștere, pentru că restul e lipsit de însemnătate
dar nu de omenie, mă completează el, de parcă mi-ar fi citit gîndurile

uite, îmi zice, bea un pahar cu mine, hai să ne răcorim, acolo de unde vin
e cald ca la dracu, nu glumesc, e mai cald ca în inima unei stele
ca în inima ta cînd te-ai îndrăgostit cu adevărat, stai, bre, puțin
păi de unde știi tu ceva despre mine, las că știu tot, îmi spune, face un semn
care împietrește aerul și mă văd la inventarea lumii și a dragostei
cînd întunericul nu era pentru că noi eram lumină, cînd nici cuvînt nu era
pentru că noi eram singura expresie a cuvîntului, noi eram facerea, noi
eram nimicul care a venit după noi, așa s-au inventat pereții albi

bine, mă, beau, că oricum în golul lăsat de ea nici marea dacă s-ar vărsa
nu l-ar umple, dar cine ești dumneata, nu te-am mai văzut pe aici și nici altădată
nici nu contează, spune el, am venit să-mi dau demisia, să mă duc
unde nu se mai aude cîntecul cucului, unde uitarea nu are ce să uite
eu sunt grădinarul iadului și îți dau ție slujba mea.

ia el două pahare din care ne priveau niște ochi mari și transparenți ca păcatele
și după ce le dăm pe gît spune, acum că te-ai privit în suflet, ce vrei să faci
să stai în crîșma asta unde pînă și sfîrșitul lumii trece pe lîngă tine
fiindcă nu însemni nimic, sau vrei să faci ceva cu viața ta, să fii grădinarul iadului
să faci flori de foc, să sculptezi în magmă, să pictezi în metal topit
să fii dirijorul tuturor angoaselor și țipetelor din lume, să vezi toată durerea posibilă
să fii rece într-o lume fierbinte, apocaliptică și să înțelegi că nimic nu te afectează
să înțelegi că nu există resemnare, răscumpărare sau vină, nu există ispășire
că ești doar tu într-un punct lagrange cu lumea, să stai în echilibru
între iubire și poezie, între vise și realizări, să ai doi copii, viața și moartea
să ai două speranțe, durerea și chinul, să ai o singură liniște, că vei uita cîndva
toatea astea, cînd va îngheța iadul.

stăteam în după amiaza aceea în crîșma mea de băut, aerul se cocea la lumina
molcomă a unei ferestre cernite cu fum de țigară, priveam în ochii ca niște lagune
prin care vedeam vulcanii plîngînd pe fundul oceanului, ochii unui străin
care își spunea grădinarul iadului și voia ca eu să fiu el, tocmai fiindcă îl înțelegeam perfect
pentru că nu există poezie mai frumoasă decît poezia durerii, frumusețea e trecătoare
și oricare naștere înseamnă durere, așadar mi se cerea să fiu eu grădinarul iadului.

la un moment dat m-am trezit, omul plecase dar în locul lui îmi dansa o văpaie,
o femeie dintr-acelea care te învie din morți cu un singur sărut. zîmbea
și îmi adusese o floare, mă simțeam ca dracu, ce femei vin și aduc flori
bărbaților la cîrciumă, să mă vadă toți bețivii cum sunt cumpărat cu o emoție simplă
să simtă toți pornirea de a-și da ceasurile în urmă pînă cînd au iubit.
privirile toate pe mine, nu, nu, am zis, nu voi fi grădinarul iadului, vă iubesc pe toți
și am luat două reci să mai domolim văpaia, apoi m-am dus să mă încălzesc în ea.