de fiecare dată când vine iarna zâmbesc
la gândul că
mi-ai promis că va fi frumoasă și plină
de parfumul gutuilor ce fac sărbătorile-n geam
frigul
cu îmbrățișări de strigoi
fără stare

la umbra viei din tabloul mamei
adorm cu mâna în mâna ta ce mă încălzește
până în vârful degetelor
te sărut și-ți fac trupul să simtă
libertatea
de-a nu se dărui niciunui om
neobișnuit cu singurătatea sau tăria de vin

nu departe de pat
nimic să-mi tulbure gândurile ce zboară peste stâlpii de lemn
ai căii ferate
prin ușa sobei
pocnetul lemnelor mă face să cred
dragostea
se îngrijește de noi ca de cei care se închină la foc
ori la mușchiul copacilor

pe unde ești tu se formează un vid
care absoarbe tot ce inima construiește cu răbdare
să lungească noaptea în care vorbele își pierd înțelesul
iar vraja buzelor prinde putere după albul mereu dispus
să absolve

de câte ori îmi spui că o să ningă
îmi vine să ies din starea de om și să caut locul
unde gândul hrănește lumi de pâine și
de sare
păduri ce cresc pe sub ape astfel încât
la căderea întunericului
să strig spre stele
încearcă cineva să-mi vorbească?