Da, gutuile-s galbene-ntr-adevăr.
Sfioase, nițel păroase,
ca subrațul unei aripi de liliac
asfințit dincolo de coaja-i ceruită
de-atâtea peceți rupte;
scrisori mânjite de năpasta dorului.

Ne agățam unul de altul,
ca pelteaua prelinsă pe coji de pâine,
dojană la parastasul boabelor de grâu.
Știam, și tu și eu, și pietrele de caldarâm,
că pașii furați la fiecare-ntâlnire de buze,
s-or întoarce curând;
hăituiți de-atunci,
până la masa tăcerii fără vină.

Doamne,
și domni încotoșmănați în aguridă,
se perindau ca un complet de judecată,
tragere pe roată
a puținului tăgăduit de vremi.

Și flautul tău de lemn,
îndepărtându-se cu fiecare suflare
de strunele mele înghețate;
tu privindu-mă, eu urlând,
ca înlăuntrul geamantanului ieftin
de unde boarfele-au plecat
să ne trâmbițe păcatul fiorilor
dintre coapsele tale și mâinile mele hulpave.

Da, Darie, cămașa ta cu carouri roșii și negre,
ca sângele tău neprihănit și sufletul meu bolnav,
ghetele tale mici și cizmele mele visându-se aripi,
ne-au vândut întoarcerea acasă,
pentru douăzeci-și-nouă de arginți de mucava
și-un apartament stâlcit, la granița trădării.