//

frâne. cozi asimetrice în văzduh

de la atât de mult fum.

am lăsat prețioasele suflete să

înoate în aer ca pe niște elicoptere

ce-și caută un loc să aterizeze.


aici pe mormanele de fiare pe care le-au lăsat în urmă

după ce ne-au închis în cuști

noi cu respirațiile noastre trepidante

noi cu ochii noștri acoperiți de măști

noi cu brațele noastre implorând mila.


zero efecte secundare de la frică.

acarienii ne mănâncă în fiecare zi pielea


// e și pielea mea aici //


o pânză ermetică pe care poți să o rupi.

dozajele ne țin bine în viață.

apa, mâncarea, inimile frânte

spălate toate în aceeași cadă

o apă murdară și grea pe care

o arunci într-un pârâu curat.


suntem sinistrați dar absenți din dramele noastre.

// altcineva ne simte emoțiile //


am ani de zile de când nu mai pot să plâng.

mi-au luat plânsul si l-au făcut o funie.

m-au sugrumat.


// elicopterele sunt pe cale să plece.//


adulmeci amiaza cu botul unui câine

fără miros.

treizeci de kilometri până acasă.

orașul urlă.


e soare fierbinte

și tot ceea ce poți gândi

e frica. cai galopând prin țărâna albă

a deșerturilor.


lângă mine stă un copil care tace.

îl rog să zâmbească.

el știe cum se mai poate face asta.

dar copilul e mut.

îi lipesc fața de geam până buzele lui se întind

și începe să semene cu un zâmbet.


vreau să simt cum într-o zi vom pleca de aici

iar cuștile noastre vor fi deschise.


într-o zi vom fi frumoșii nebuni ai marilor orașe.

cei care au îndurat în tăcere

frica și foamea și groaza.


frâne. ne izbim de scaune, unii de geamuri

alții de propriile piepturi.

până atunci doar atât / o avalanșă de cioburi și sânge

peste oraș și caii care continuă să alerge prin țărânele albe.