Sfârșitul anilor '80

I
Sunt drumuri care duc spre piscuri neatinse,
Şi pleci cu gând să-ntâmpini al libertății vis,
Ca păsările-n zbor ce părăsesc întinse
Păduri din răsărit şi cuiburile ninse,
Pentru meleaguri calde din zări cu cer deschis.

Aşa m-am dus de-acasă, cu toamna în priviri,
Şi-am luat cu mine-n suflet un colț de luminiş,
O punte peste ape, un boț de amintiri,
Şi am plecat nostalgic, cu multe şovăiri,
Să cuceresc o lume ascunsă în hățiş.

Oraşul îmi părea cetate ferecată,
N-aveam în mâini, nici arme, nici hartă să-nțeleg,
Şi am plecat să lupt, străin, fără armată,
Un mic ostaş flămând din infinita gloată,
De-aş fi putut învinge şi să rămân întreg!

La orice gând rebel, putea să-ți iasă-n cale
Un ins cu glas caustic şi cuget soviet,
Care vâna șiret cuvinte liberale,
Pe care le-nsemna în biblice jurnale,
Din viața spovedită unui amic discret.

Clădirile pe străzi păreau mausolee
Cu locatari apatici, toți înghețați de vii,
Sorbind din ceaiuri fade, pe post de panacee,
Şi ascultând prin uşi folclor de alizee,
Când strânşi stăteau copiii la foc de butelii.

Treceam pe străzi cernite, cu foamea strânsă-n ghem,
În stânga mea, lungi cozi, ființe hămesite
İntrau în magazine să prindă un totem,
Eterna penurie de hrană, un edem,
Se răspândea în inimi de oameni umilite.

Aşa era în anii sfârşitului '80,
Ulei pe-un colț de pâine mi-a fost al zilei bol,
Dormeam într-o odaie, mâncam din pietre seci,
Partidul ne pusese, pe gânduri, ipoteci,
Iar Dionis Sărmanul juca în mine un rol.

Când ploşnite flămânde se aruncau în gol,
Eu mă plimbam pe străzi prin ploile fecunde,
Prin cimitirul Bellu culturii îi dam ocol,
Sau m-aşezam prin parcuri, ca Blaga, “pe-un podmol”,
Să fug din încăperi premeditat imunde.

Îmbătrânise-n mine un suflet de copil,
Eram atât de singur, ca umbra în deşert,
Închis în libertate-a unui oraş-azil,
Şi aşteptam să vină un viitor servil
În care să-mi dau viața, ca ultimul libert.

Nu vreau să ştiți durerea amarei dimineți,
Ne-nchipuita lipsă a bunului banal,
Când publicau prin vreme proletcultişti poeți,
Se măcinau la moara-nchisorii mii de vieți,
Iar oamenii de-afară trăiau conjunctural.

Neşansa tinereții de-a fi provincial,
N-aveam umilul drept să mă aşez la coadă,
Să cumpăr litrul zilnic de lapte matinal,
Furat din truda mamei, din satul meu natal,
Şi împărțit barbar, în îmbrânceli de stradă.

Durere-am strâns de-atunci, ca un oftat de câine,
Dar nu-mi urăsc duşmanul, prietene, îi spun,
Ești Iuda ce-a gustat însângerata pâine,
Prin fapta ta de ieri amanetezi un mâine,
Şi de-aş putea să judec, eu n-am să mă răzbun.

II
Din neştiute rosturi vulcanul ce-a tăcut,
Din adâncimi porneşte şi schimbă-al vieții drum,
Când tot ce te-nconjoară e-n sine decăzut,
Se schimbă într-o clipă al lumii azimut,
Şi ce-ai trăit cu sila se dovedeşte scrum.

S-a întrupat din Bega tăcerea în curaj,
Şi îngerii din oameni în stradă-au năvălit,
Când cugetul puterii a ordonat linşaj,
Din voci îngenuncheate un duh de martiraj,
Ca focul pus în paie, în zări s-a răspândit.

În tabăra lui Bucur, departe-n răsărit,
A izbucnit subit în piață o văpaie,
De pe clădiri înalte, din arme răpăit,
Mici stele căzătoare străfulgerau grăbit,
Lovind în frunți de om, ca stropii reci de ploaie.

Am fost un martor sumbru al serii de apoi
Şi am trăit pe viu ce Elias Canetti
Scrisese despre mase, adevărat şuvoi
Ce-a măturat puterea acelor unici doi,
Într-un decor absurd, sub gloanțele-confeti.

"Şi vouă vă e foame, şi voi ne sunteți frați!"
Strigam către mulțimea ce ne privea avid,
Pândea Leviatanul şi ne simțeam trădați,
Ştiam că ne veghează, că suntem numărați,
Şi că ne-aşteaptă-n zare acelaşi sens perfid.

Cuvântul libertate îmi este sfânt de-atunci,
Strigat a fost de-aceia ce-au fost ucişi la zid,
Şi încă port în suflet acele răni adânci,
Când sângele închegat, ca muschiul de pe stânci,
Se întindea aievea pân-la fântâni, livid.

Cum oare s-a-ntâmplat să îmi apară-n cale,
Din miile de oameni, necunoscuți, străini,
Prietenul meu vechi de gânduri şi de jale,
Care m-a scos încet din crudele rafale,
Plecare ce-mi presară în cuget mii de vini.

Am mers pe jos, tăcuți, ostași ce fug de moarte,
Cu gândul la un mâine tulburător de trist,
Am bandajat pe drum, noi doi, rănita noapte,
Cuvintelor le-am dat, să fugă, paşapoarte,
În alte universuri, cu viză de turist.

Am încercat s-adorm în răpăieli de gloanțe,
În odăița mea cu uşa dând afară,
Dar n-am putut, pe loc s-au năruit distanțe,
În piață se-mpuşcau nocturnele speranțe
Şi-am amuțit flămând în frigul din cămară.

(Mizil, 2023-2024, premiul "Grigore Tocilescu")