Ca pasărea părăsindu-şi cuibul plin de pui,
şi eu, când scriu, îmi fac colibă-n adâncul pădurii;
acolo, sub gluga micului meu jar,
acolo sunt de neatins, cel mai sănătos dintre anxioşi.

Rar, când urlă luna-n măruntaiele copacilor,
mai nimeresc câte un vers şi-un lup îmi mai linge sângele vostru;
şi de-aşa fericire, frig şi spaimă,
în soba mea spartă pun oameni pe foc;
când fumul iese negru, mă albesc de ură,
când alb este, mă-nnegresc de iubire.

Sfârtecă-mă lup, înăbuşă-mă fum,
să aflu de ce, să nu ştiu de cum.