apa zgîrie cînd mă spăl pe față
zgîrie ca frigul cosmic încărcat de praf
inspir cum aș trage pe nas fitile aprinse de dinamită
expir ca o explozie, încă nu mi-am scris un epitaf

pentru o lume nouă, trebuie să o dărîmi pe cea veche
un concert pentru foame, disperare și singurătate
are nevoie de hrană, încredere și maturitate
de dragoste, ceva care să-ți umple fisurile, amintirile parazitate

mă ridic din pat ca un avion cu decolare verticală
în timpul furtunii și al bombardamentelor
rup cablurile de alimentare și schimb ordinea firească a elementelor
ce nu doare, ce nu electrocutează, ca padelele, toate fac viața banală

să fii orb înseamnă să crezi tot ce vezi cum surzii cred ce aud
canapeaua e locul prostului și ecranul mincinosul de serviciu
alcoolul sau drogul în comparație cu asta pare cel mai banal viciu
nu cred ceea ce văd, nu aud ce aud, așa trebuie să înceapă tatăl nostru

și se știe bine de ce, viața nu e un zbor cu rămînere
credința e o bancă a erorilor la care mai faci un credit
moartea e executorul judecătoresc, e firesc, nimeni nu scapă de datorii
ori prostie, e timpul să te trezești, să deschizi ușa care duce la început

ușa care nu mai dă spre alte uși, de aici ai viața în față
și poți ieși din ea dacă pipăi stelele cu mîinile ca pe sfîrcuri de lună
să-i curgă laptele pe o lume mai bună, sau prin gaura din spatele cefei
cînd nu mai știi dacă-i negru sau alb voalul miresei

afecte, defecte, vise compromise
rupe-ți singur oasele apoi lasă-le să se vindece
fii ologul din cîrca unui orb
nu dispera, nu te teme, nu e un morb.