în câmpie era uscat și, precum oamenii săraci,
dormeam cu urechea la pământ
cu oasele întinse pe dreptate

așteptam și priveam în cerul întreg și mare
să vină de sus ceva
speram

fusesem tristă și rece și amară
cu dorurile mele, cu tot ce mi-era gol în suflet
și mă țineam de toți copacii
mă sprijineam de case și de oameni și de pereții munților,
care creșteau ca niște unghii în carnea lui Dumnezeu

până când începusem să stau ceva mai sigură în picioare,
mai înaltă, ca un semn de hotar, singură pe pământul arat,
chiar și când încolțea viața,
chiar și când ploua și era vară