Când gândim ne cresc
în interior orizonturi
ce nu le cunoaștem.

Cum ar fi iubirea.

Iubirea ce devine înger
pe care-l purtăm mereu
ca pe un altcineva.

Ca atunci când ființa
și făptura ei le înecăm
și devin reflecții, cioburi
de oglindiri ale altor lumini.

Carne de sticlă pe ceruri
în trupul căreia viermuiesc
noapte de noapte umbre
ca luminători
nefiresc.

Sâmburi de păpădii descarnate
care pe câmp și prin păduri
inundă căutând în pământ
dezorientați crăpături.