În țara orbilor chiorul era bufonul regelui. Iar regele îl iubea foarte mult pentru că îl făcea să râdă cum nimeni altcineva nu o putea face. Poveștile bufonului chior despre ceea ce vedea cu singurul ochi, sinceritatea și convingerea cu care povestea despre ceea ce nimeni din țara împăratului orb nu mai văzuse niciodată... Cine ar mai putea să spună asemenea glume care făceau să râdă toți orbii?!...
Voi, cei care v-ați născut în lumea care vede, care poate privi, nu ați putea niciodată înțelege, ca și regele și toți supușii lui orbi din țara întunericului, astfel de hâtre gânduri povestite de cel care vede doar cu un ochi. Cel mult sau cel puțin, nu contează, le-ați considera niște simple prostii despre o lume imaginară, fără a vă gândi că orbii nu pot să își imagineze, în nici un fel, despre nimic. Ori despre nimicuri?... Cum ar fi despre soare, despre stele, despre dimineață, despre seară, despre un păr blond și despre o barbă roșie. Despre drum. Despre peșteri. Despre iluzii. Despre spații strânse între înrămate ferestre. Despre răni și sânge. Despre gol și aripa de sub el. Despre podul întins peste prăpastie... Despre zbor și plutire...
Despre lada de zestre în care fiecare orb își adună toate bogățiile sale întunecate spre a le lăsa moștenire orbilor care îl vor moșteni și îi vor adăuga alte feluri de întuneric neimaginat... Pentru că și întunericul are un împărat care visează împărății și supuși... Un împărat care nu vede, dar care poate iubi ceea ce nu vede... Ca și supușii săi care nu îl văd pe el, pe împărat, dar care fără să-l vadă îl pot iubi...
Un împărat care poate crește un băiat sau o fată. Orbi. Asemenea lui. Care vor avea la palat un bufon chior ce le va spune cele mai bune glume despre cum există ceva ca o lumină plină de culoare, de căldură, de orizont, de terebentină...
Vederea, ca și orbirea, există în întuneric ca și în lumină. E despre ce se adâncește spre a înflori în cer ca ramuri cum în pământ rădăcini. Fauni care lovesc în inimă cu tăvăluguri de fier și aruncă în el semințe de efemer din care așteaptă să adune, când noaptea rămâne un pic prinsă ca o ibovnică, dezbrăcată ca o fecioară, ca o primăvară rodind din pântec până în creștete tot ce iubește în ram verde îmbumbiind... Pistil vibrând întins spre bolta dintâi din care stele îi cad înluminându-i alte bolți de întuneric cu străluciri solare... Tu, asemenea mie, când nu mai suntem. Eu, ca tine, când nu mai poți întinde din coaste aripi în care să semănăm vântul care ne cuprinde și ne împinge din spate...
În țara orbilor cântă dimineața fazani și seara păunilor le înfloresc cozi de dinozaur. Aricii pășesc atent pe căi de pământ ce taie câmpii înfloriți cu aur strălucind precum solzii șerpilor și se leagănă, ca o flacără-n candelă, pretutindeni din tăcerile devenirii. Acolo, orbii râd de glumele pe care bufonul chior le taie din carnea flăcărilor care îi flutură în ochi ca niște limbi de foc. Un foc care arde și îl rănește, fiindcă umbrele între care trăiește privind îi cresc în carne din aceeași lumină.