Uneori lângă trupul de care te agăți

Te spargi în fărâme, te rupi în bucăți

Dorindu-ți prea mult să ajungi să lipești

De omul dorit bucăți din ce ești.

Și astfel se-întâmplă ca în forme confuze

De piepturi lipite, de buze pe buze,

Proscrisă fuziune făcând ca să nu

Mai știi unde-i altul și unde ești tu.


Dar cleiul cedează sau face arsuri

Iar timpul ce curge încet prin fisuri

Desprinde treptat bucăți din ce-ai fost

Întâi mai mărunte, lipsite de rost

Dar fără măcar să ajungi să tresări

Fragmentele mici devin tot mai mari

Iar totul se schimbă atât de subit

Că mai mult ești pe jos, puțin e lipit.


O vreme te pierzi în propriul moloz,

Când totul e negru, nimic nu e roz,

Dar vine și timpul când iarăși clădești,

Ridici din moloz bucăți, le lipești,

Îmbini părți din tine mai bine, mai prost

Dar orice ai face nu mai iasă ce-ai fost...