ÃŽn amurgul zorilor gri,
te privesc chipuri ciudate —
mii și mii…

În amurgul zorilor roșii,
te privesc chipuri ciudate.
Sunt ei, păcătoșii.

Sângele e rece, pare că arde,
se zbate, trage — o fiară aparte.

Orașul e tăcut, parcă doarme;
toți suferă de multe păcate.

Apa sclipește, e tulbure…
Luna zburdă și, deodată, se înfurie.

Vezi pași mici pe cerul cu nori —
fără să vrei, te trec câțiva fiori.

Străzile sunt pline de flori,
toate vestesc moartea.

Ea culege și vânează,
nu doarme, stă mereu trează.

Priviți la geamuri:
nu toți s-au culcat.

Unii visează, alții beau,
unii cântă, alții stau.

Te uiți în depărtare —
câți demoni ascunde orașul ăsta, oare?

Demoni mari și mici…
Nu-i deosebești de oamenii de aici.

Demoni albi și negri —
Orice-ai face, te sperii.

Demoni roșii și verzi —
Trebuie să ai grijă în cine te încrezi.

Înfățișări umane,
fețe murdare,

ochii roșii, plini de ardoare.
Oameni bolnavi — pare o tumoare.

Te pierzi în mulțime.
Tu vrei să fii ca ei…

Și ei, ca tine.
Te urmăresc în noapte.

Se aud pe străzi doar șoapte —
te urmăresc în zadar.

Vor să-ți răpească sufletul iar…
Nu pare că ai scăpare.

Oricum, ești singur —
tot orașul doarme.