ce nu se spune când se lasă noaptea

nu este o buluceală de neliniști și nici

potaia pământului mugind prinsă cu piciorul

în ușa ultimei doze de amurg generos.

tot gălăgie, dacă vreți, generic vorbind, dar una

capitonată; intri îmbrăcat în alb și constați

că ai surdină la omuleț și doar faptul că te congestionezi

la față mai are capacitatea de a te distinge în peisaj,

așa că te ceri afară, de unde ai venit, dar

afară nu mai e afară, ci un înlăuntru al regretelor,

viața fără de moarte într-o dictatură care

nu îți mai dă voie să trăiești, nu îți mai dă voie să viețuiești.

te ghemuiești, regresând până la mustățile unui iepure șchiop,

aduni un chiștoc din alte timpuri, care ți se pare o eternitate

și îl aprinzi cu o iască pe care mai devreme îți lăsaseși capul să viseze.

tragi cu nesaț fumul în piept și lumea, așa cum o știai,

dispare.