Există poeți ce-și scaldă gândul în cerneală
și exist eu –
un poet ce nu scrie cu tuÈ™,
ci cu pașii rătăciți ai umbrelor,
cu doruri rămase-n prag
și cu amintiri ce îngenunchează în șoapte.

Eu nu scriu –
ci îmi revărs tăcerile pe hârtie,
până când timpul însuși
își oprește ceasul
să mă asculte.

Eu nu caut rima, ci revelația -
nu versul perfect, ci adevărul trăit.
Poezia mea e o catedrală interioară,
construită din tăceri care sclipesc sub lumină lăuntrică.

Fiecare cuvânt e o scânteie căzută dintr-un gând ancestral -
Fiecare poem, o pasăre albă, născută din tăcere, menită să sfideze uitarea.
În lumea mea, melancolia nu e tristețe, ci formă de cunoaștere,
iubirea – nu promisiune, ci drum spre sine,
golul – nu absență, ci altar al prezenței.

Simt umbrele lui Bacovia, ecoul tăcut al lui Blaga, visul lucid al lui Stănescu, neliniștea romantică a lui Minulescu și infinitul visător al lui Eminescu.
Dar eu nu continui o tradiție –
o renasc în țesătura intimă a propriei sensibilități.

Eu nu strig.
Eu nu cer.
Eu rostesc, o lume întreagă-ntr-un singur suspin -
ecoul nemărginit al tăcerii.

Și-atunci înțelegi:
nu toate inimile bat în piept.
Unele se aud doar în poezie.