Prolog:
aici nu începe povestea mea,
ci povestea tuturor inimilor
care au bătut pentru ca eu să exist-
aceasta este prima treaptă
din harta sângelui


sub casa copilăriei există o altă casă
unde scările nu urcă niciodată
lemnul lor miroase a somn vechi,
a pași pe care nu i-am făcut,
dar altcineva i-a făcut pentru mine-

jos, pământul respiră încet,
ca un animal adormit sub pielea lumii-
acolo mă așteaptă Femeia Întâi –
nu bunica, nu mama,
ci o voce fără chip
din care s-au născut toate vocile noastre
ochii ei nu sunt ochi:
două oglinzi de apă
în care se mișcă umbrele de copii nenăscuți.

„ai venit să-ți recuperezi visul?”,
îmi spune fără gură.

în spatele meu răsare Tatăl Arhetipal:
o umbră înaltă,
cu mâinile făcute din rădăcini și răni-
îmi așază cu grijă pe umeri
toate fricile nevorbite ale bărbaților
din sângele meu, ca o incantație:

„ești podul dintre ruine și copilul nenăscut.”

și atunci înțeleg:
familia nu e doar sânge-
e o junglă de vise și visuri
ce se transmit prin oase,
traume ascunse într-un cod
pe care doar sufletul îl poate citi-

îmi privesc cu atenție palma:
nu e piele,
e o hartă-
toate liniile coboară
niciuna nu urcă-
copilul din mine, cel care țipă în somn,
merge spre Femeia Întâi
ea îi atinge fruntea
și frica se topește,
devine brusc o lumină lichidă,
ce curge prin venele mele
ca un râu ce găsește în sfârșit
marea-

mă trezesc plângând.
nu de durere.
de eliberare.
precum o rană străveche
ar fi găsit, după secole de tăcere,
cuvântul.


Epilog:
din această casă sub casă
se vor ridica toate vocile:
mama, tatăl, copilul, umbra, sinele.
drumul coboară-
pentru ca, într-o zi,
cineva să învețe cum se urcă.